Tag Archives: Hamas

this day in the yesteryear: Six-Day War Begins (1967)


Six-Day War Begins (1967)

After a period of relative calm, border incidents between Israel and Syria, Egypt, and Jordan increased during the early 1960s. Palestinian guerrilla attacks on Israel from bases in Syria led to increased hostility between the two countries. After Egypt signed a defense treaty with Jordan, Israel launched a preemptive air strike against the three Arab states, capturing the Sinai Peninsula, Gaza Strip, West Bank, Old City of Jerusalem, and the Golan Heights. How many were killed in the fighting? More… Discuss

Advertisements

Mihai Eminescu: Scrisoarea III (‘…cum venira se facura toti o apa si-un pamant…”)


Puteţi asculta înregistrări audio pe situl: http://www.lecturaaudio.ro

translate, as you wish,  HERE

 

Mihai Eminescu

Scrisoarea III


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…

Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:

– Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,

Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,

Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –

Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer

Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.

Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,

Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

– Ce vrei tu?

– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

– Tu eşti Mircea?

– Da-mpărate!

– Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.

N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,

Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;

Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,

Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;

Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,

Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,

Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?

– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej

Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,

A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,

Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,

Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una

Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:

Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

“De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,

Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Palestinian Christians


From Wikipedia, the free encyclopedia

Palestinian Christians are Palestinians who belong to one of a number of Christian denominations in Israel and the Palestinian territories, including Oriental Orthodoxy, Anglican, Eastern Orthodoxy, Catholic (Eastern and Western rites), Protestant, and others. In both the local dialect of Palestinian Arabic and in classical or modern standard Arabic, Christians are called Nasrani (a derivative of the Arabic word for Nazareth, al-Nasira) or Masihi (a derivative of Arabic word Masih, meaning “Messiah“).[1] In Hebrew, they are called Notzri (also spelt Notsri), which means “Nazarene”.

Today, Christians comprise less than 4% of the Palestinian population of Israel and the Palestinian territories – approximately 8% of the Arab population of the West Bank, less than 1% in the Gaza Strip, and nearly 10% of the Arab population in Israel.[2] According to official British Mandatory estimates, Palestine’s Christian population in 1922 comprised 9.5% of the total population (10.8% of the Palestinian population), and 7.9% in 1946.[3] The Palestinian Christian population greatly decreased from 1948 to 1967. A large number fled or were expelled from the area during the 1948 Arab–Israeli War, and a small number left during Jordanian control of the West Bank for economic reasons. Since 1967, the Palestinian Christian population has increased in excess of the continued emigration.[4]

Worldwide, there are nearly one million Palestinian Christians in these territories as well as in the Palestinian diaspora, comprising over 10% of the world’s total Palestinian population. Palestinian Christians live primarily in Arab states surrounding historic Palestine and in the diaspora, particularly in South America, Europe and North America.

Demographics and denominations

In 2009, there were an estimated 50,000 Christians in the Palestinian territories, mostly in the West Bank, with about 3,000 in the Gaza Strip.[5] Of the total Christian population of 154,000 in Israel, about 80% are Arabs, many of whom also self-identify as Palestinian.[5] The majority (56%) of Palestinian Christians live in the Palestinian diaspora.[6]

According to the CIA World Factbook, as of 2013, the population statistics on Palestinian and related Arab-Israeli Christians are as follows:[7][8][9]

Population group Christian population  % Christian
West Bank* 214,000 8
Gaza Strip 12,000 0.7
Arab Christians in Israel** 123,000 10
Non-Arab Christians in Israel 29,000 0.4
Total Arab Christians 349,000 6.0
Total Christians (including non-Arabs) 378,000 3.0
* The figure includes Samaritans and other unspecified minorities.[dubious ]**Arab Christians in Israel do not necessarily identify as Palestinian.

Around 50% of Palestinian Christians belong to the Orthodox Church of Jerusalem, one of the 16 churches of Eastern Orthodoxy. This community has also been known as the Arab Orthodox Christians. There are also Maronites, Melkite-Eastern Catholics, Jacobites, Chaldeans, Roman Catholics (locally known as Latins), Syriac Catholics, Orthodox Copts, Catholic Copts, Armenian Orthodox, Armenian Catholic, Quakers (Friends Society), Methodists, Presbyterians, Anglicans (Episcopal), Lutherans, Evangelicals, Pentecostals, Nazarene, Assemblies of God, Baptists and other Protestants; in addition to small groups of Jehovah’s Witnesses, Mormons and others.

The Orthodox Patriarch of Jerusalem, Theófilos III, is the leader of the Palestinian and Jordanian Orthodox Church of Jerusalem, but Israel has refused to recognize his appointment.[10] If confirmed, he would replace Patriarch Irenaios (in office from 2001), whose status within the church became disputed after a term surrounded by controversy and scandal given that he sold Palestinian property to Israeli Orthodox Jews.[11] Archbishop Theodosios (Hanna) of Sebastia is the highest ranking Palestinian clergyman in the Orthodox Patriarchate of Jerusalem.

The Latin Patriarch of Jerusalem, Fouad Twal, is the leader of the Roman Catholics in Jerusalem, Palestine, Jordan, Israel and Cyprus. The Anglican Bishop in Jerusalem is Suheil Dawani,[12] who replaced Bishop Riah Abou Al Assal. Elias Chacour, a Palestinian refugee, of the Melkite Eastern Catholic Church is Archbishop of Haifa, Acre and the Galilee. Bishop Dr. Munib Younan is the president of the Lutheran World Federation and the Bishop of the Evangelical Lutheran Church in Jordan and the Holy Land (ELCJHL).

Tunnel (according to Farlex) not to be mistaken for other definitions)


Noun 1. tunnel - a passageway through or under something, usually underground (especially one for trains or cars)tunnel a passageway through or under something, usually underground (especially one for trains or cars); “the tunnel reduced congestion at that intersection”

auto, automobile, car, motorcar, machine a motor vehicle with four wheels; usually propelled by an internal combustion engine; “he needs a car to get to work”
 
catacomb an underground tunnel with recesses where bodies were buried (as in ancient Rome)
 
passageway a passage between rooms or between buildings
 
railroad tunnel a tunnel through which the railroad track runs
 
shaft a long vertical passage sunk into the earth, as for a mine or tunnel
 
underpass, subway an underground tunnel or passage enabling pedestrians to cross a road or railway
  2. tunnel - a hole made by an animal, usually for sheltertunnel a hole made by an animal, usually for shelter

hollow, hole a depression hollowed out of solid matter
 
rabbit warren, warren a series of connected underground tunnels occupied by rabbits
Verb 1. tunnel - move through by or as by diggingtunnel move through by or as by digging; “burrow through the forest”

cut into, delve, dig, turn over turn up, loosen, or remove earth; “Dig we must”; “turn over the soil for aeration”
  2. tunnel - force a way throughtunnel force a way through                  

penetrate, perforate pass into or through, often by overcoming resistance; “The bullet penetrated her chest”
Based on WordNet 3.0, Farlex clipart collection. © 2003-2012 Princeton University, Farlex Inc.

this pressed: United Nations News Centre – ‘Appalled’ by attack on UN-run school in Gaza, Ban urges halt to all fighting


United Nations News Centre – ‘Appalled’ by attack on UN-run school in Gaza, Ban urges halt to all fighting.

Israeli commandos clash with Hamas gunmen in Gaza raid | Reuters


Israeli commandos clash with Hamas gunmen in Gaza raid | Reuters.