Mihai Eminescu: Scrisoarea III (‘…cum venira se facura toti o apa si-un pamant…”)

Puteţi asculta înregistrări audio pe situl: http://www.lecturaaudio.ro

translate, as you wish,  HERE

 

Mihai Eminescu

Scrisoarea III


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…

Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:

– Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,

Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,

Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –

Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer

Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.

Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,

Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

– Ce vrei tu?

– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

– Tu eşti Mircea?

– Da-mpărate!

– Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.

N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,

Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;

Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,

Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;

Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,

Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,

Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?

– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej

Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,

A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,

Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,

Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una

Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:

Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

“De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,

Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Leave a Reply: (What... You're shy?)

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s