Daily Archives: June 12, 2016

Looking down on the burn scar of last week’s fire in Calabasas, CA.


image

Looking down on the burn scar of last week’s fire in Calabasas, CA. The chaparral here was old enough when it burned to be able to recover well… but still, too many fires.

Red-eared Slider turtle *Give it a moment to load to full clarity.


image

Red-eared Slider turtle  *Give it a moment to load to full clarity.

Crowned cranes photographed in South Luangwa, Zambia


image

Crowned cranes photographed in South Luangwa, Zambia

Image

Sweeming with dolfins


image

Image

Freric moments


image

Și un pic de bujor de munte sau Rhododendron de pe Ciucaș. Imagine: Comșa Bogdan.


image

Și un pic de bujor de munte sau Rhododendron de pe Ciucaș.
Imagine: Comșa Bogdan.

Chief White Bear. Crow. ca. 1890. Photo by D.F. Barry.


image

Chief White Bear. Crow. ca. 1890. Photo by D.F. Barry.

there are moments that’ll last forever etched into our memories written on our souls . ~ Michael Traveler, author/poet .


image

there are moments
that’ll last forever
etched into our memories
written on our souls
.
~ Michael Traveler, author/poet
.

Image

Every moment, a new beauty. ~Rumi. Life is so beautiful without terrorists #lifeissobeautifulwithoutterrorists


image

Instead of webbed feet, the American Coot has lobes of skin on its toes


image

Instead of webbed feet, the American Coot has lobes of skin on its toes that help it swim but fold back when traversing dry land. Therefore, unlike a duck, the American Coot simply walks rather than waddles. Photo by Molly Sultany

Holy Gospel of Jesus Christ according to Saint Matthew 5:38-42.


image

Duccio di Buoninsegna, Maestà del Duomo di Siena, 1308-11, Museo dell'Opera del Duomo, Siena.

Holy Gospel of Jesus Christ according to Saint Matthew 5:38-42.

Jesus said to his disciples: “You have heard that it was said, An eye for an eye and a tooth for a tooth.
But I say to you, offer no resistance to one who is evil. When someone strikes you on (your) right cheek, turn the other one to him as well.
If anyone wants to go to law with you over your tunic, hand him your cloak as well.
Should anyone press you into service for one mile, go with him for two miles.
Give to the one who asks of you, and do not turn your back on one who wants to borrow.”

Duccio di Buoninsegna, Maestà del Duomo di Siena, 1308-11, Museo dell’Opera del Duomo, Siena.

POPUP MONITOR


image

POPUP MONITOR

The hole it has popped out of is part of the hotels underground drainage system. Water Monitors can grow to over 3 meter long and weigh 100 Kg. Photo by Malcolm Wilton-Jones on hotel grounds in Malaysia.

http://www.projectnoah.org/users/Malcolm%20Wilton-Jones

Sebastiano del Piombo (1485 – 1547) Trasfigurazione, 1516-1524 Cappella Borgherini – Chiesa di San Pietro in Montorio, Roma.


image

Sebastiano del Piombo (1485 – 1547) Trasfigurazione, 1516-1524 Cappella Borgherini – Chiesa di San Pietro in Montorio, Roma.

Great Egret MID FEATHER RUFFLE


image

Great Egret MID FEATHER RUFFLE

Chief Little Wound. Oglala Lakota. 1899. (Hand-colored) photo by Heyn photo.


image

Chief Little Wound. Oglala Lakota. 1899. (Hand-colored) photo by Heyn photo.

Image

The daily raven


image

Beautiful photos!


image

There are a lot of Swans where I shoot.. Even though they can be beautiful, I tend not to photograph them very often.. However I rather liked this image from this morning..

Feel free to share

Image

Hummingbirds and roses


image

#CapolavoriCapitolini Torso di Discobolo, restaurato come guerriero ferito, scultura del I secolo d.C


image

#CapolavoriCapitolini Torso di Discobolo, restaurato come guerriero ferito, scultura del I secolo d.C, nella collezione permanente dei Musei Capitolini: http://bit.ly/1c9wnQw

Di questa pregevole e molto nota statua soltanto il torso è antico e sembra trattarsi di un’ottima rielaborazione del Discobolo che lo scultore Mirone scolpì nel 460 a.C. L’interpretazione come guerriero ferito in procinto di cadere è frutto della rielaborazione eseguita dallo scultore francese Pierre-Etienne Monnot tra il 1658 e il 1733.

The Shapes of Antelope Canyon


image

The Shapes of Antelope Canyon

Pier Jacopo Alari Bonacolsi detto l’Antico (Mantova, c. 1455 – 1528)


image

Pier Jacopo Alari Bonacolsi detto l’Antico (Mantova, c. 1455 – 1528), Apollo del Belvedere, bronzo, patina bruna, parziale doratura a fuoco, inserti in argento; h 40.8 cm., inv. br. 97

Moraine Lake, Alberta, Banff National Park.


image

A symbol of Western Canada, Moraine Lake never fails to disappoint anyone that visits.

Have you been before?

Moraine Lake, Alberta, Banff National Park.

Life is so beautiful without terrorists #lifeissobeautifulwithoutterrorists


image

Life is so beautiful without terrorists #lifeissobeautifulwithoutterrorists

Dragonflies in Love – Onychogomphus uncatus Visit my page : https://www.facebook.com/carlo.galliani.58


image

Dragonflies in Love – Onychogomphus uncatus
Visit my page : https://www.facebook.com/carlo.galliani.58

Alexandru Romano – Femeie in rosu


image

Alexandru Romano – Femeie in rosu

Castelul Bran,Romania Night Romania !


image

Castelul Bran,Romania
Night Romania !

Calegari Antonio (1699-1777) Angeli adoranti, 1751 Chiesa dei Santi Pietro e Paolo, Tagliuno (BG)


image

Calegari Antonio (1699-1777) Angeli adoranti, 1751 Chiesa dei Santi Pietro e Paolo, Tagliuno (BG)

Arches National Park


image

Arches National Park is well known for its many mind-bending formations, towers and buttes.  But there are only a few locations where it’s possible to really see the juxtaposition of Utah’s sandstone towers and sweeping vistas. This is sunset over the Three Gossips and Courthouse Towers looking towards Elephant Butte and the Windows section. Photo courtesy of Dan Ransom.

Do as I do…


image

“The Storyteller”…

When I see this photograph, I see a father heron, very animated in relating a bedtime story to his young chicks who are totally enthralled with the story…  Anthropomorphic, and I say, Why not?

When it comes to “anthropomorphism”- applying human traits to non human entities in this case animals, I say, give animals the benefit of doubt before taking away that “right” to a trait we humans claim as ours alone. 

All you have to see are young animals playing and you realize that they are individuals with personalities and yes, even though many of these play lessons are learning skills needed to survive in this world, there is more to it than just that. I once witnessed two fawns playing tag with each other and a bunny joined in with the three of them chasing each other around the yard, clearly having fun. If that, and that is only one of many times I’ve witnessed animals having fun, than why not take it further. Clearly animals communicate with their young, is it so inconceivable that they could add a bit of “fun” in with that communication, and be what we view as a “storyteller”?

“The Storyteller” is a bit of a reach in this photograph however, as in actuality the father is coming in for a landing and the chicks are always attentive to a parent returning… but considering there is so much we don’t know about animal behavior… isn’t it a nice reminder to be open minded to the possibilities of much more.

This photograph, only cropped slightly and slight noise reduction, otherwise untouched was taken at “the pond” a few evenings ago at sunset.

Please do share. Prints of this image and others available at my website, http://www.pamelakaraz.com. Feel free to “follow” my page if you want to see more of my work. This image was taken with a Nikon D500, Nikon 600mm f4 FL lens and 2X teleconverter. Photograph taken in central NY, USA. Copyright Pamela Underhill Karaz, all rights reserved.

Image

Bună seara Făgăraş


image

Image

My Chakra Today no.1


image

Image

My pot with flowers today No.2


image

John Pilger: Why Hillary Clinton Is More Dangerous Than Donald Trump – New Matilda


https://newmatilda.com/2016/03/23/john-pilger-why-hillary-clinton-is-more-dangerous-than-donald-trump/?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=facebook&utm_source=socialnetwork

Search
New Matilda
NAVIGATE
HOMEINTERNATIONAL AFFAIRS
US Presidential Democratic candidate Hillary Clinton. (IMAGE: US Embassy, Flickr) US Presidential Democratic candidate Hillary Clinton. (IMAGE: US Embassy, Flickr) John Pilger: Why Hillary Clinton Is More Dangerous Than Donald Trump
By John Pilger on March 23, 2016 International Affairs
The following is an edited version of an address given by John Pilger at the University of Sydney, entitled ‘A World War Has Begun’.

I have been filming in the Marshall Islands, which lie north of Australia, in the middle of the Pacific Ocean. Whenever I tell people where I have been, they ask, “Where is that?” If I offer a clue by referring to “Bikini”, they say, “You mean the swimsuit.”

Few seem aware that the bikini swimsuit was named to celebrate the nuclear explosions that destroyed Bikini island. Sixty-six nuclear devices were exploded by the United States in the Marshall Islands between 1946 and 1958 – the equivalent of 1.6 Hiroshima bombs every day for twelve years.

Bikini is silent today, mutated and contaminated. Palm trees grow in a strange grid formation. Nothing moves. There are no birds. The headstones in the old cemetery are alive with radiation. My shoes registered “unsafe” on a Geiger counter.

Standing on the beach, I watched the emerald green of the Pacific fall away into a vast black hole. This was the crater left by the hydrogen bomb they called “Bravo”. The explosion poisoned people and their environment for hundreds of miles, perhaps forever.

On my return journey, I stopped at Honolulu airport and noticed an American magazine called Women’s Health. On the cover was a smiling woman in a bikini swimsuit, and the headline: “You, too, can have a bikini body.” A few days earlier, in the Marshall Islands, I had interviewed women who had very different “bikini bodies”; each had suffered thyroid cancer and other life-threatening cancers.

Unlike the smiling woman in the magazine, all of them were impoverished: the victims and guinea pigs of a rapacious superpower that is today more dangerous than ever.

I relate this experience as a warning and to interrupt a distraction that has consumed so many of us. The founder of modern propaganda, Edward Bernays, described this phenomenon as “the conscious and intelligent manipulation of the habits and opinions” of democratic societies. He called it an “invisible government”.

How many people are aware that a world war has begun? At present, it is a war of propaganda, of lies and distraction, but this can change instantaneously with the first mistaken order, the first missile.

HOUSE AD: HELP NEW MATILDA GET OUR EDITOR TO PALESTINE. DONATE TO OUR POZIBLE CAMPAIGN HERE TODAY

In 2009, President Obama stood before an adoring crowd in the centre of Prague, in the heart of Europe. He pledged himself to make “the world free from nuclear weapons”. People cheered and some cried. A torrent of platitudes flowed from the media. Obama was subsequently awarded the Nobel Peace Prize.

It was all fake. He was lying.

US president Barack Obama. (IMAGE: whoohoo120, Flickr)
US president Barack Obama. (IMAGE: whoohoo120, Flickr)
The Obama administration has built more nuclear weapons, more nuclear warheads, more nuclear delivery systems, more nuclear factories. Nuclear warhead spending alone rose higher under Obama than under any American president. The cost over thirty years is more than $1 trillion.

A mini nuclear bomb is planned. It is known as the B61 Model 12. There has never been anything like it. General James Cartwright, a former Vice Chairman of the Joint Chiefs of Staff, has said, “Going smaller [makes using this nuclear]weapon more thinkable.”

In the last eighteen months, the greatest build-up of military forces since World War Two – led by the United States – is taking place along Russia’s western frontier. Not since Hitler invaded the Soviet Union have foreign troops presented such a demonstrable threat to Russia.

Ukraine – once part of the Soviet Union – has become a CIA theme park. Having orchestrated a coup in Kiev, Washington effectively controls a regime that is next door and hostile to Russia: a regime rotten with Nazis, literally. Prominent parliamentary figures in Ukraine are the political descendants of the notorious OUN and UPA fascists. They openly praise Hitler and call for the persecution and expulsion of the Russian speaking minority.

This is seldom news in the West, or it is inverted to suppress the truth.

In Latvia, Lithuania and Estonia – next door to Russia – the US military is deploying combat troops, tanks, heavy weapons. This extreme provocation of the world’s second nuclear power is met with silence in the West.

What makes the prospect of nuclear war even more dangerous is a parallel campaign against China.

Seldom a day passes when China is not elevated to the status of a “threat”. According to Admiral Harry Harris, the US Pacific commander, China is “building a great wall of sand in the South China Sea”.

What he is referring to is China building airstrips in the Spratly Islands, which are the subject of a dispute with the Philippines – a dispute without priority until Washington pressured and bribed the government in Manila and the Pentagon launched a propaganda campaign called “freedom of navigation”.

What does this really mean? It means freedom for American warships to patrol and dominate the coastal waters of China. Try to imagine the American reaction if Chinese warships did the same off the coast of California.

HOUSE AD: HELP NEW MATILDA GET OUR EDITOR TO PALESTINE. DONATE TO OUR POZIBLE CAMPAIGN HERE TODAY

I made a film called The War You Don’t See, in which I interviewed distinguished journalists in America and Britain: reporters such as Dan Rather of CBS, Rageh Omar of the BBC, David Rose of the Observer.

All of them said that had journalists and broadcasters done their job and questioned the propaganda that Saddam Hussein possessed weapons of mass destruction; had the lies of George W. Bush and Tony Blair not been amplified and echoed by journalists, the 2003 invasion of Iraq might not have happened, and hundreds of thousands of men, women and children would be alive today.

The propaganda laying the ground for a war against Russia and/or China is no different in principle. To my knowledge, no journalist in the Western “mainstream” – a Dan Rather equivalent, say – asks why China is building airstrips in the South China Sea.

The answer ought to be glaringly obvious. The United States is encircling China with a network of bases, with ballistic missiles, battle groups, nuclear-armed bombers.

This lethal arc extends from Australia to the islands of the Pacific, the Marianas and the Marshalls and Guam, to the Philippines, Thailand, Okinawa, Korea and across Eurasia to Afghanistan and India. America has hung a noose around the neck of China. This is not news. Silence by media; war by media.

In 2015, in high secrecy, the US and Australia staged the biggest single air-sea military exercise in recent history, known as Talisman Sabre. Its aim was to rehearse an Air-Sea Battle Plan, blocking sea lanes, such as the Straits of Malacca and the Lombok Straits, that cut off China’s access to oil, gas and other vital raw materials from the Middle East and Africa.

Donald Trump speaking at the 2015 Conservative Political Action Conference (CPAC) in National Harbor, Maryland. (IMAGE: Gage Skidmore, Flickr).
Donald Trump speaking at the 2015 Conservative Political Action Conference (CPAC) in National Harbor, Maryland. (IMAGE: Gage Skidmore, Flickr).
In the circus known as the American presidential campaign, Donald Trump is being presented as a lunatic, a fascist. He is certainly odious; but he is also a media hate figure. That alone should arouse our scepticism.

Trump’s views on migration are grotesque, but no more grotesque than those of David Cameron. It is not Trump who is the Great Deporter from the United States, but the Nobel Peace Prize winner, Barack Obama.

According to one prodigious liberal commentator, Trump is “unleashing the dark forces of violence” in the United States. Unleashing them?

This is the country where toddlers shoot their mothers and the police wage a murderous war against black Americans. This is the country that has attacked and sought to overthrow more than 50 governments, many of them democracies, and bombed from Asia to the Middle East, causing the deaths and dispossession of millions of people.

No country can equal this systemic record of violence. Most of America’s wars (almost all of them against defenceless countries) have been launched not by Republican presidents but by liberal Democrats: Truman, Kennedy, Johnson, Carter, Clinton, Obama.

In 1947, a series of National Security Council directives described the paramount aim of American foreign policy as “a world substantially made over in [America’s] own image”. The ideology was messianic Americanism. We were all Americans. Or else. Heretics would be converted, subverted, bribed, smeared or crushed.

Donald Trump is a symptom of this, but he is also a maverick. He says the invasion of Iraq was a crime; he doesn’t want to go to war with Russia and China. The danger to the rest of us is not Trump, but Hillary Clinton. She is no maverick. She embodies the resilience and violence of a system whose vaunted “exceptionalism” is totalitarian with an occasional liberal face.

As presidential election day draws near, Clinton will be hailed as the first female president, regardless of her crimes and lies – just as Barack Obama was lauded as the first black president and liberals swallowed his nonsense about “hope”. And the drool goes on.

new matilda, drone
A US Predator Drone. (IMAGE: Wikipedia).
Described by the Guardian columnist Owen Jones as “funny, charming, with a coolness that eludes practically every other politician”, Obama the other day sent drones to slaughter 150 people in Somalia. He kills people usually on Tuesdays, according to the New York Times, when he is handed a list of candidates for death by drone. So cool.

In the 2008 presidential campaign, Hillary Clinton threatened to “totally obliterate” Iran with nuclear weapons. As Secretary of State under Obama, she participated in the overthrow of the democratic government of Honduras. Her contribution to the destruction of Libya in 2011 was almost gleeful. When the Libyan leader, Colonel Gaddafi, was publicly sodomised with a knife – a murder made possible by American logistics – Clinton gloated over his death: “We came, we saw, he died.”

One of Clinton’s closest allies is Madeleine Albright, the former Secretary of State, who has attacked young women for not supporting “Hillary”. This is the same Madeleine Albright who infamously celebrated on TV the death of half a million Iraqi children as “worth it”.

Among Clinton’s biggest backers are the Israel lobby and the arms companies that fuel the violence in the Middle East. She and her husband have received a fortune from Wall Street. And yet, she is about to be ordained the women’s candidate, to see off the evil Trump, the official demon. Her supporters include distinguished feminists: the likes of Gloria Steinem in the US and Anne Summers in Australia.

A generation ago, a post-modern cult now known as “identity politics” stopped many intelligent, liberal-minded people examining the causes and individuals they supported – such as the fakery of Obama and Clinton; such as bogus progressive movements like Syriza in Greece, which betrayed the people of that country and allied with their enemies.

Self-absorption, a kind of “me-ism”, became the new zeitgeist in privileged western societies and signalled the demise of great collective movements against war, social injustice, inequality, racism and sexism.

Today, the long sleep may be over. The young are stirring again. Gradually. The thousands in Britain who supported Jeremy Corbyn as Labour leader are part of this awakening – as are those who rallied to support Senator Bernie Sanders.

HOUSE AD: HELP NEW MATILDA GET OUR EDITOR TO PALESTINE. DONATE TO OUR POZIBLE CAMPAIGN HERE TODAY

In Britain last week, Jeremy Corbyn’s closest ally, his shadow treasurer John McDonnell, committed a Labour government to pay off the debts of piratical banks and, in effect, to continue so-called austerity.

In the US, Bernie Sanders has promised to support Clinton if or when she’s nominated. He, too, has voted for America’s use of violence against countries when he thinks it’s “right”. He says Obama has done “a great job”.

In Australia, there is a kind of mortuary politics, in which tedious parliamentary games are played out in the media while refugees and Indigenous people are persecuted and inequality grows, along with the danger of war. The government of Malcolm Turnbull has just announced a so-called defence budget of $195 billion that is a drive to war. There was no debate. Silence.

What has happened to the great tradition of popular direct action, unfettered to parties? Where is the courage, imagination and commitment required to begin the long journey to a better, just and peaceful world? Where are the dissidents in art, film, the theatre, literature?

Where are those who will shatter the silence? Or do we wait until the first nuclear missile is fired?

JohnPilger.com – the films and journalism of John Pilger

Shop

TAGS: chinadonald trumphillary clintonjohn pilgermarshall islandsrussiausus politics
Facebook Twitter Google+ LinkedInmore Pinterest Tumblr Email
John Pilger
John Pilger
John Pilger is a regular contributor to New Matilda, and an award-winning Australian journalist and documentary film-maker. Some of his more famous works include Secret Country, Utopia and Cambodia: Year Zero.
Twitter
Related Stories

(IMAGE: Photo RNW.org, Flickr)
Dying To Live: The Children Of Peace And Occupation
(IMAGE: Jayel Aheram)
Silencing America As It Prepares For War: John Pilger
Avigdor Lieberman and Hilary Clinton in 2012. (IMAGE: U.S. Embassy Tel Aviv, Flickr)
With New Defence Minister, Israel Pivots Further Towards Open Racism
Comments
Search for:
To search, type and press enter.

Homepage Homepage
John Pilger: Why Hillary Clinton Is More Dangerous Than Donald Trump John Pilger: Why Hillary Clinton Is More Dangerous Than Donald Trump
Gaye Demanuele And The Politics Of Homebirth Gaye Demanuele And The Politics Of Homebirth
Labor’s First Major Mistake Of The Campaign Labor’s First Major Mistake Of The Campaign
We Tried To Ask Pauline Hanson About One Of Her Policies And It Didn’t Go Well We Tried To Ask Pauline Hanson About One Of Her Policies And It Didn’t Go Well
Nauruan Consulate Contradicts Peter Dutton Over Who Is Keeping Aussies Out Of Nauru Nauruan Consulate Contradicts Peter Dutton Over Who Is Keeping Aussies Out Of Nauru
Support New Matilda

Români! Nu uitați trecutul! Broken Arm. Oglala Lakota. 1899. (Hand-colored) photo by Heyn photo.


image

Broken Arm. Oglala Lakota. 1899. (Hand-colored) photo by Heyn photo.

KGB-ul n-a murit…deci trebuie ucis cu utice preț! Moarte BOLŞEVISMULUI INTERNAȚIONAL, SI CELUI ROMÂN!


http://m.romanialibera.ro/aldine/history/drumul-spre-siberia–detalii-incredibile-despre-drama-romanilor-bucovineni-419268

image

Recent, propaganda rusească a difuzat un filmuleț care prezenta modul în care românii au „sărăcit“ după aderarea la Uniunea Europeană. Filmulețul rusesc este plin de minciuni de la un capăt la altul, după principiul cuprins în manualele de manipulare ale KGB: „Dezinformați, dezinformați, pentru că tot rămâne ceva!“. De aceea, „România liberă“ a decis să publice memoriile reale ale unei țărănci românce din Bucovina de Nord, care a fost deportată, fără să aibă vreo vină, 20 de ani în Siberia – http://bit.ly/1Yk3YlY

logo
CATEGORII
Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni

Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni

Mașinăria de propagandă a președintelui rus Vladimir Putin încearcă să stimuleze sentimentele antioccidentale ale unora dintre români. De la promovarea unor teorii false despre daci, prezentați în mod mincinos drept „buricul Pământului“, și până la specularea sentimentului religios al românilor, orice este folosit pentru a încerca să sporească rândurile celor care sunt împotriva NATO și împotriva Uniunii Europene.

Recent, propaganda rusească a difuzat un filmuleț care prezenta modul în care românii au „sărăcit“ după aderarea la Uniunea Europeană. Filmulețul rusesc este plin de minciuni de la un capăt la altul, după principiul cuprins în manualele de manipulare ale KGB: „Dezinformați, dezinformați, pentru că tot rămâne ceva!“. De aceea, „România liberă“ a decis să publice memoriile reale ale unei țărănci românce din Bucovina de Nord, care a fost deportată, fără să aibă vreo vină, 20 de ani în Siberia. Povestea Aniței Nandriș-Cudla a fost așternută pe hârtie, în graiul bucovinean, după ce femeia s-a întors din exilul siberian, în satul ei natal, Mahala, de lângă Cernăuți. Caietele cu memorii au fost trecute clandestin peste graniță de fratele său, Gheorghe Nandriș, și au văzut lumina tiparului după căderea comunismului. Ele descriu drama românilor deportați de ruși. Pentru a supraviețui în apropierea Cercului Polar, Anița Nandriș-Cudla, care a fost trimisă în Siberia împreună cu cei trei copii ai săi, a trebuit să muncească din greu în condiții inumane, să învețe să tundă câinii pentru a țese din blana lor mănuși și bluze pentru copii și a deprins de la eschimoși secretul culegerii unor fructe pipernicite din tundră, pentru a putea supraviețui. Amintirile acestei eroine au fost publicate la Editura Humanitas. Am ales trei fragmente, care sunt publicate în serial la rubrica Aldine. Primul episod, difuzat în ediția de vineri, 3 iunie, a „României libere“, descria comportamentul de brută al rușilor din Primul Război Mondial. Aceștia au bătut-o cu bestialitate pe mama Aniței Nandriș-Cudla, care a rămas infirmă până la finalul vieții sale. Acest prim episod a stârnit furia simpatizanților Moscovei, care au umplut forumurile on-line cu comentarii aberante și cu atacuri la persoană, pentru că nu au avut cum altfel replica la grozăviile descrise în memoriile româncei deportate în Siberia.

În al doilea episod, redăm calvarul drumului spre pustietatea Asiei de Nord. Nu există prea mari diferențe între condițiile în care naziștii i-au deportat pe evrei la Auschwitz și cele în care ”frații” ruși au organizat deportarea românilor din Bucovina de Nord. Pentru a verifica acest lucru, pot fi comparate memoriile Aniței Nandriș-Cudla cu cele ale campionului mondial la tenis de masă Paneth Farkas, deportat de naziști din Cluj la Auschwitz. Deportarea românilor bucovineni a avut loc înainte ca România să intre în război contra URSS. Cel de-al treilea episod, ce va fi publicat în ediția de vineri, 17 iunie, va descrie condițiile îngrozitoare de trai în lagărul unde au fost deportați Anița Nandriș-Cudla și fiii săi. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au sal-vat-o pe bătrână, până când a putut fi luată în grijă de frații Aniței Nandriș-Cudla.

Trenul groazei

Femeia descrie modul în care au fost ridicați noaptea din casă. Apoi, rușii i-au trimis pe români spre Siberia. Trei săptămâni a durat călătoria spre infernul de gheață. ”Au eșit cu aiestea afară, unde ne aștepta o căruță și am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume așa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruță pe mașini și ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarăși prin fața casei noastre. M-am uitat adânc, poate să o mai zăresc pe scumpa mea mamă. Dar nu am mai putut să o văd. Atât am văzut, cu ușia era deschisă și cineva îmbla prin casă.

Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un șir mare vagoane, de cele de carat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, și m-a ticsit și pe mine acolo cu copiii. În urma mea a trântit ușa și a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vină și bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis ușia și gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plânge degiaba, că și noi am avut bărbați și tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi. M-am liniștit, că nu mai aviam putere atât de plans. M-am uitat roată prin vagon să văd ce fel de lume este. În vagon mai erau doauă familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporăuți și doauă familii de jidani din Sadagura. Era vro treizeci și cinci de suflete, femei, copii, bărbați. Erau vro doi din Toporăuți și cei jidani din Sadagura, care i-au lăsat împreună cu familia. Pe ceilalți bărbați i-a luat ca și pe al meu. Ni-a trântit ca pe vite în vagon. Nu era laiță, scaun, deloc. Ședia toată lumea jos la pământ. Eu am căutat încetișor și m-am sunit și m-am așezat cu copiii în dreptul ferestruicii, căci era vagonul cu două ferestruici mici, așa cum sunt vagoanele pentru vite. Ni-a ținut o zi în gară la Sadagura. S-a strâns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau și eștia din vagoane și ceia de jos. Să mai apropia, care și cum putia, pe lângă vagoane, pe la ferestruici și le da câte ceva de mâncare. Sta și miliție împrejurul vagoanelor, dar nu mai putia să depărteză lumia. Văzând că nu mai pot depărta lumia și că așia de tare plângiau și cei de jos și cei din vagoane, au mânat vagoanele vro câțiva chilometri mai înainte, la Lujeni. Ni-a ținut acolo peste noapte. Lumia aceia a rămas toată în gară, nu a știut că are să ne mai opriască la Lujeni. A doua zi a început să se strângă și acolo lume, dar acolo nu ni-a ținut mult, până sâmbătă după amiazăzi. Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară și ni-a ținut până sâmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele spre Noasuliță. Când au pornit vagoanele spre Noasuliță, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu câteva covinte, când oi trece prin gară să las semn. Nu avem hârtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan și mi-a dat un creion chimic.

L-am udat cu stupit și am scris câteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai câteva minute de la Sadagura până la Mahala. Când am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestruică batista și batista a fost găsită și păstrată până au venit frații mei”, scrie Anița Nandriș-Cudla.

Mesajul salvator

„Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteză foarte mare. Am trecut de Boian, Noasuliță, Mamaliga-Ocnița și așa a mars, fără să se opriască, până a trecut apa Nistrului. Degrabă după ce a trecut Nistru s-a oprit într-o gară, și astăzi țin minte, să chema Smerinca. Acolo au deschis ușia la vagon și ni-au spus că îndată ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un milițian și îl ia pe un om, care era cu noi în vagon, să miargă cu el să-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, săraca, mai ales copiii, așteptau să-și ude gura cu ceai și câteva pâni negri. S-a urcat bărbatul în vagon și a început să împărțiască pânia. A ajuns câte o hrâncă de pane la fiecare. Pe urmă, a început să deie ceaiu, dar ceaiu era apă abia călduță, cum e vara la soare. De zahar nici vorbă să fi fost măcar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrană. După ce ni-a dat asta, a închis iarăși vagonu, fără nici o grije, căci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarăși într-o gară. S-a deschis ușia vagonului și iarăși îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caș. Lumia, acu parcă mai curioasă, așteaptă să mănânce caș. Să gândia la caș de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caș. Când colo vine bărbatul acela cu o vadră de caș. Erau niște crupe de orz fierte, fără zahar, fără sare. Când puniai lingura în ele, să întindiau ca mucii. Ni-a dat masa și iarăși a închis vagonul și trenul a pornit. A treia zi, pe același timp, s-a deschis vagonu iarăși. L-a luat pe barbat să aducă masa și a adus barbatu câteva pâni negri și o vadră de chisel. Niște apă roșie, închegată, nici dulce, nici sărată, dar să întindea așa de urât, de îți era griață să te uiți, nu să o pui în gură. Așa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă data era niște ciorbă în care alerga câte o bucată de frunză de curechi în apă.

Și am stat vro douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ținut lumia, dar pe urmă vedeai când să opria trenul, îl scotia câte pe unul leșinat și îl ținea să ia oliacă de aer. Pe altu îl scoția mort și rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotie pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri și îndată își tulbura capul. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugăm să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenu până la orașul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei ce respira. Vă puteți închipui, treizeci și cinci de suflete, atâtia zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atâta mă salvam, că m-am așezat lângă ferestuică și scotia capu eu, pe urmă puniam copiii la rând și luam câte puțin aier. Șediam și așteptam așa ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații. Asta era pentru mine o mare durere. Mai ușor m-aș fi învoit la moarte, decât să-mi ia copiii de lângă mine. Dar a trecut paharul acesta.

Au scos vagoanele din orașul Omsc, ni-a dus vro sută de chilometri afară de oraș și ne-a descărcat într-un lagar. Am stat acolo vro două zile. Pe urmă a început să ne împărțiască pe la raioane, la colhoză, la lucru. Au venit mașini, camioane de cele mari, ne citiau de pe listă și ne încărcau. Ce ne mai spunia, noi nu înțălegiam căci nu cunoșteam limba rusă deloc. Ni-a încărcat câteva familii, cât a încăput pe un camion, și a pornit, dar unde, noi nu știam. Am mars cu mașina ciasuri întregi. Nu am întâlnit nici sat, nici oraș. Drumuri rele cu hopuri, pădure, ciretei, pustiitate. Și deodată face mașina o încârnitură spre o gârlă, unde era o pădure mai diasă și întunecoasă. Când a întors mașina spre gârla ceia așa pustie, noi câți eram în mașină, copii, femei, am început să răcnim cât ne ținia gura. Noi crediam că ne duce în pădurea ceia, în gârla ceia, să ne verse într-o prăpastie, să nu mai știe nime de noi. Îndată s-a oprit mașina, a eșit șoferul și ne întriabă ce-i cu noi. Dar noi răcniam întruna. Șoferul ne spuna ceva, dar noi nu înțălegiam ce ne spune. Pe urmă am văzut că o tras mașina la o margine și a început șioferul să-și ia niște lemne în mașină. Erau special pregătite pentru mașină, tăiate mărunt, așa ca de douăzeci de centimetri. Nu știu ce feli de mașini erau acelia că le mâna cu lemne, nu cu binzină.”

Anița Nandriș-Cudla și fiii săi au fost deportați într-un lagăr din Siberia. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au salvat-o pe bătrână.

„Șediam și așteptam așa, ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații.“

DORESC SA VAD SITE-UL INTREG
© 2006 – 2016 – Toate drepturile rezervate
Acest site foloseste tehnologie de profilare anonima a traficului

Pentru a imbunatati experienta utilizatorilor sai, acest website foloseste tehnologia Avandor de profilare anonima a traficului web. In acest fel, interactiunile dvs de pe unele site-uri sunt colectate si analizate construindu-se un portret robot anonim ce poate fi utilizat la personalizarea mesajelor si reclamelor pe care le vedeti online.

Sistemul este 100% anonim si nu contine nici o informatie care va poate identifica personal. Aflati mai multe despre cum functioneaza Avandor, utilizarea de cookies, drepturile si posibilitatile dvs. de opt-out la acest link.

În 12 iunie 1814 s-a născut scriitorul ardelean Kemény Zsigmond, în localitatea Vințu de Jos


image

image

image

image

În 12 iunie 1814 s-a născut scriitorul ardelean Kemény Zsigmond, în localitatea Vințu de Jos/Alvinc/Unter-Wintz, Marele Principat al Transilvaniei/Erdélyi Nagyfejedelemség/Großfürstentum Siebenbürgen.

A făcut parte dintr-o distinsă familie nobiliară transilvăneană. Din nefericire pentru personajul nostru, strămoșii săi i-au lăsat prea puțin din marile averi acumulate anterior..

În anul 1841, împreună cu Kovács Lajos, a editat ziarul Erdélyi Híradó. A fost un susținător fervent al ideilor contelui Széchenyi István.

În anul 1848 a fost ales membru al Dietei Revluționare maghiare, fiind un înfocat partizan al unei Ungarii independente de Imperiul Austriac.

După un scurt exil a fost amnistiat și s-a reîntors în Ungaria. În anul 1857 a scris cel mai cunoscut roman al său, Özvegy és leánya, adică Văduva și fiica sa.

A devenit treptat adeptul reconcilierii cu Austria, propunând realizarea unui compromis cu monarhia de la Viena. A și scris două pamflete în acest sens, Forradalom után – După Revoluție și  Még egy szó a forradalom után – Un singur cuvânt în plus după Revoluție.

După 1867, s-a retras în Transilvania sa natală, într-un fel de autorecluziune.

A murit în 1875 în satul Cămărașu/Pusztakamarás/Kammerdorf, din județul Cluj, unde avea o frumoasă curie, azi într-o stare jalnică, vezi foto…

Viziunile lui politice, mai degrabă contradictorii, nu trebuie să-i umbrească valoarea sa ca și scriitor. Cel mai bun roman al său este considerat A rajongók- Fanaticii.

Ar merita să fie tradus în limba română…

Image

Unde ți-e seva…unde mi-e nectarul oare?


image

Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei ( Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni)


image

Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei (…) Faţă de toţi vecinii el (poporul român, n.n.) este singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva decât pe pământul pe care trăieşte azi”. Iar acesta este Pământul românesc! ..Locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolotică până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii,  continuitatea unui neam,,acesta este pamantul natal,,,pământ natal” are şi semnificaţia de patrie! Iar patria este „oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva”. Patria mai înseamnă şi „locul natal, locul de baştină al cuiva”. Patria mai este „ţara în care cineva se stabileşte definitiv, fără să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetăşean al ei”. Atunci, pentru generaţiile de ieri şi de azi ale secuilor care au trăit şi care trăiesc în România, care a fost şi care este patria lor? Ar putea răspunde la o asemenea întrebare domnii Tőkes Laszlo, Tamas Sandor, Antal Arpad, Izsak Balazs, Borboly Caba şi alţii? Este România patria lor, sau nu? Or, pentru ei, ca şi pentru alţii de teapa lor, nu România este patria lor, ci „patria noastră mai mică este Ardealul”! Care este atunci patria lor cea mare?Oricare ar fi răspunsul lor la întrebările de mai sus, adevărul nu este decât unul singur: patria lor şi a tuturor secuilor care trăiesc în Transilvania este România! Fiindcă Transilvania este pământ românesc! „Discutaţi voi cât veţi vroi, domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc”,,,În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident (…). Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor în Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânire ungurească. Acesta era Ardealul pentru unguri. Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge”.,Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea  încriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. Însă tot nemulţumiţi sunt. Cred că le lipseşte un singur lucru: Transilvania!,,

Citiți mai jos, Români care trăiți in gura fiarelur sălbatice de mai bine de două mii de ani:

logo
CATEGORII
Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni

Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni

Mașinăria de propagandă a președintelui rus Vladimir Putin încearcă să stimuleze sentimentele antioccidentale ale unora dintre români. De la promovarea unor teorii false despre daci, prezentați în mod mincinos drept „buricul Pământului“, și până la specularea sentimentului religios al românilor, orice este folosit pentru a încerca să sporească rândurile celor care sunt împotriva NATO și împotriva Uniunii Europene.

Recent, propaganda rusească a difuzat un filmuleț care prezenta modul în care românii au „sărăcit“ după aderarea la Uniunea Europeană. Filmulețul rusesc este plin de minciuni de la un capăt la altul, după principiul cuprins în manualele de manipulare ale KGB: „Dezinformați, dezinformați, pentru că tot rămâne ceva!“. De aceea, „România liberă“ a decis să publice memoriile reale ale unei țărănci românce din Bucovina de Nord, care a fost deportată, fără să aibă vreo vină, 20 de ani în Siberia. Povestea Aniței Nandriș-Cudla a fost așternută pe hârtie, în graiul bucovinean, după ce femeia s-a întors din exilul siberian, în satul ei natal, Mahala, de lângă Cernăuți. Caietele cu memorii au fost trecute clandestin peste graniță de fratele său, Gheorghe Nandriș, și au văzut lumina tiparului după căderea comunismului. Ele descriu drama românilor deportați de ruși. Pentru a supraviețui în apropierea Cercului Polar, Anița Nandriș-Cudla, care a fost trimisă în Siberia împreună cu cei trei copii ai săi, a trebuit să muncească din greu în condiții inumane, să învețe să tundă câinii pentru a țese din blana lor mănuși și bluze pentru copii și a deprins de la eschimoși secretul culegerii unor fructe pipernicite din tundră, pentru a putea supraviețui. Amintirile acestei eroine au fost publicate la Editura Humanitas. Am ales trei fragmente, care sunt publicate în serial la rubrica Aldine. Primul episod, difuzat în ediția de vineri, 3 iunie, a „României libere“, descria comportamentul de brută al rușilor din Primul Război Mondial. Aceștia au bătut-o cu bestialitate pe mama Aniței Nandriș-Cudla, care a rămas infirmă până la finalul vieții sale. Acest prim episod a stârnit furia simpatizanților Moscovei, care au umplut forumurile on-line cu comentarii aberante și cu atacuri la persoană, pentru că nu au avut cum altfel replica la grozăviile descrise în memoriile româncei deportate în Siberia.

În al doilea episod, redăm calvarul drumului spre pustietatea Asiei de Nord. Nu există prea mari diferențe între condițiile în care naziștii i-au deportat pe evrei la Auschwitz și cele în care ”frații” ruși au organizat deportarea românilor din Bucovina de Nord. Pentru a verifica acest lucru, pot fi comparate memoriile Aniței Nandriș-Cudla cu cele ale campionului mondial la tenis de masă Paneth Farkas, deportat de naziști din Cluj la Auschwitz. Deportarea românilor bucovineni a avut loc înainte ca România să intre în război contra URSS. Cel de-al treilea episod, ce va fi publicat în ediția de vineri, 17 iunie, va descrie condițiile îngrozitoare de trai în lagărul unde au fost deportați Anița Nandriș-Cudla și fiii săi. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au sal-vat-o pe bătrână, până când a putut fi luată în grijă de frații Aniței Nandriș-Cudla.

Trenul groazei

Femeia descrie modul în care au fost ridicați noaptea din casă. Apoi, rușii i-au trimis pe români spre Siberia. Trei săptămâni a durat călătoria spre infernul de gheață. ”Au eșit cu aiestea afară, unde ne aștepta o căruță și am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume așa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruță pe mașini și ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarăși prin fața casei noastre. M-am uitat adânc, poate să o mai zăresc pe scumpa mea mamă. Dar nu am mai putut să o văd. Atât am văzut, cu ușia era deschisă și cineva îmbla prin casă.

Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un șir mare vagoane, de cele de carat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, și m-a ticsit și pe mine acolo cu copiii. În urma mea a trântit ușa și a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vină și bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis ușia și gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plânge degiaba, că și noi am avut bărbați și tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi. M-am liniștit, că nu mai aviam putere atât de plans. M-am uitat roată prin vagon să văd ce fel de lume este. În vagon mai erau doauă familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporăuți și doauă familii de jidani din Sadagura. Era vro treizeci și cinci de suflete, femei, copii, bărbați. Erau vro doi din Toporăuți și cei jidani din Sadagura, care i-au lăsat împreună cu familia. Pe ceilalți bărbați i-a luat ca și pe al meu. Ni-a trântit ca pe vite în vagon. Nu era laiță, scaun, deloc. Ședia toată lumea jos la pământ. Eu am căutat încetișor și m-am sunit și m-am așezat cu copiii în dreptul ferestruicii, căci era vagonul cu două ferestruici mici, așa cum sunt vagoanele pentru vite. Ni-a ținut o zi în gară la Sadagura. S-a strâns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau și eștia din vagoane și ceia de jos. Să mai apropia, care și cum putia, pe lângă vagoane, pe la ferestruici și le da câte ceva de mâncare. Sta și miliție împrejurul vagoanelor, dar nu mai putia să depărteză lumia. Văzând că nu mai pot depărta lumia și că așia de tare plângiau și cei de jos și cei din vagoane, au mânat vagoanele vro câțiva chilometri mai înainte, la Lujeni. Ni-a ținut acolo peste noapte. Lumia aceia a rămas toată în gară, nu a știut că are să ne mai opriască la Lujeni. A doua zi a început să se strângă și acolo lume, dar acolo nu ni-a ținut mult, până sâmbătă după amiazăzi. Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară și ni-a ținut până sâmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele spre Noasuliță. Când au pornit vagoanele spre Noasuliță, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu câteva covinte, când oi trece prin gară să las semn. Nu avem hârtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan și mi-a dat un creion chimic.

L-am udat cu stupit și am scris câteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai câteva minute de la Sadagura până la Mahala. Când am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestruică batista și batista a fost găsită și păstrată până au venit frații mei”, scrie Anița Nandriș-Cudla.

Mesajul salvator

„Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteză foarte mare. Am trecut de Boian, Noasuliță, Mamaliga-Ocnița și așa a mars, fără să se opriască, până a trecut apa Nistrului. Degrabă după ce a trecut Nistru s-a oprit într-o gară, și astăzi țin minte, să chema Smerinca. Acolo au deschis ușia la vagon și ni-au spus că îndată ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un milițian și îl ia pe un om, care era cu noi în vagon, să miargă cu el să-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, săraca, mai ales copiii, așteptau să-și ude gura cu ceai și câteva pâni negri. S-a urcat bărbatul în vagon și a început să împărțiască pânia. A ajuns câte o hrâncă de pane la fiecare. Pe urmă, a început să deie ceaiu, dar ceaiu era apă abia călduță, cum e vara la soare. De zahar nici vorbă să fi fost măcar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrană. După ce ni-a dat asta, a închis iarăși vagonu, fără nici o grije, căci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarăși într-o gară. S-a deschis ușia vagonului și iarăși îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caș. Lumia, acu parcă mai curioasă, așteaptă să mănânce caș. Să gândia la caș de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caș. Când colo vine bărbatul acela cu o vadră de caș. Erau niște crupe de orz fierte, fără zahar, fără sare. Când puniai lingura în ele, să întindiau ca mucii. Ni-a dat masa și iarăși a închis vagonul și trenul a pornit. A treia zi, pe același timp, s-a deschis vagonu iarăși. L-a luat pe barbat să aducă masa și a adus barbatu câteva pâni negri și o vadră de chisel. Niște apă roșie, închegată, nici dulce, nici sărată, dar să întindea așa de urât, de îți era griață să te uiți, nu să o pui în gură. Așa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă data era niște ciorbă în care alerga câte o bucată de frunză de curechi în apă.

Și am stat vro douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ținut lumia, dar pe urmă vedeai când să opria trenul, îl scotia câte pe unul leșinat și îl ținea să ia oliacă de aer. Pe altu îl scoția mort și rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotie pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri și îndată își tulbura capul. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugăm să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenu până la orașul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei ce respira. Vă puteți închipui, treizeci și cinci de suflete, atâtia zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atâta mă salvam, că m-am așezat lângă ferestuică și scotia capu eu, pe urmă puniam copiii la rând și luam câte puțin aier. Șediam și așteptam așa ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații. Asta era pentru mine o mare durere. Mai ușor m-aș fi învoit la moarte, decât să-mi ia copiii de lângă mine. Dar a trecut paharul acesta.

Au scos vagoanele din orașul Omsc, ni-a dus vro sută de chilometri afară de oraș și ne-a descărcat într-un lagar. Am stat acolo vro două zile. Pe urmă a început să ne împărțiască pe la raioane, la colhoză, la lucru. Au venit mașini, camioane de cele mari, ne citiau de pe listă și ne încărcau. Ce ne mai spunia, noi nu înțălegiam căci nu cunoșteam limba rusă deloc. Ni-a încărcat câteva familii, cât a încăput pe un camion, și a pornit, dar unde, noi nu știam. Am mars cu mașina ciasuri întregi. Nu am întâlnit nici sat, nici oraș. Drumuri rele cu hopuri, pădure, ciretei, pustiitate. Și deodată face mașina o încârnitură spre o gârlă, unde era o pădure mai diasă și întunecoasă. Când a întors mașina spre gârla ceia așa pustie, noi câți eram în mașină, copii, femei, am început să răcnim cât ne ținia gura. Noi crediam că ne duce în pădurea ceia, în gârla ceia, să ne verse într-o prăpastie, să nu mai știe nime de noi. Îndată s-a oprit mașina, a eșit șoferul și ne întriabă ce-i cu noi. Dar noi răcniam întruna. Șoferul ne spuna ceva, dar noi nu înțălegiam ce ne spune. Pe urmă am văzut că o tras mașina la o margine și a început șioferul să-și ia niște lemne în mașină. Erau special pregătite pentru mașină, tăiate mărunt, așa ca de douăzeci de centimetri. Nu știu ce feli de mașini erau acelia că le mâna cu lemne, nu cu binzină.”

Anița Nandriș-Cudla și fiii săi au fost deportați într-un lagăr din Siberia. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au salvat-o pe bătrână.

„Șediam și așteptam așa, ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații.“

DORESC SA VAD SITE-UL INTREG
© 2006 – 2016 – Toate drepturile rezervate
Acest site foloseste tehnologie de profilare anonima a traficului

Pentru a imbunatati experienta utilizatorilor sai, acest website foloseste tehnologia Avandor de profilare anonima a traficului web. In acest fel, interactiunile dvs de pe unele site-uri sunt colectate si analizate construindu-se un portret robot anonim ce poate fi utilizat la personalizarea mesajelor si reclamelor pe care le vedeti online.

Sistemul este 100% anonim si nu contine nici o informatie care va poate identifica personal. Aflati mai multe despre cum functioneaza Avandor, utilizarea de cookies, drepturile si posibilitatile dvs. de opt-out la acest link.

Mircea Eliade, ”Exerciții spirituale”


image

”Încercați să nu vă gândiți la voi. Să vă transformați în potire în care să se adune altă viață, mai plină, mai umană. Când aveți de făcut un lucru, gândiți-vă la ceea ce trebuie făcut, nu la cine îl face. Ignorați cu furie fructul actelor voastre. Să nu vă intereseze dacă un lucru este apreciat, e recompensat, e premiat. Treceți peste el îndată ce l-ați făcut.
Nu renunțați niciodată la voi pentru un om, cât ar fi el de mare, de sublim, de extraordinar. Renunțați întotdeauna pentru un fapt, pentru o idee, pentru un lucru concret.
Cel care izbutește să depășească orgoliul, umilința, remușcarea, răzbunarea, ura – singur omul acela poate fi un om nou. Să nu sufere niciodată pentru o înfrângere personală; să nu-i pese de opinia publică; să nu urască pe cel ce i-a trecut, pe nedrept, înainte! Un om care să nu aibă memorie personală, mai ales; adică o memorie sentimentală, nostalgică, prin care actele nu se consumă, oamenii nu se uită, durerile și bucuriile însămânțează alte acte inutile.
Crearea unei memorii impersonale, care să prindă viața în totalitatea ei, în gestul ei fertil, mai ales. O memorie care să nu păstreze sentimentele aderente ale unui fapt – ci faptul însuși. O memorie care să nu păstreze oamenii – ci semnul sub care se mișcă oamenii”

Mircea Eliade, ”Exerciții spirituale”

Vechea biserică de lemn, greco-catolică, din Nadiș, provincia Crişana


image

image

image

image

image

image

image

Vechea biserică de lemn, greco-catolică, din Nadiș/Szilágynádasd, Oláhnádasd/Rohrfeld, provincia Crişana/Körösvidék/Kreischgebiet/Kriszana, regiunea istorică Partium/Părțile Ungurești….

Ea este datată din anul 1732, conform inscripţiei de pe ancadramentul ușii de intrare în naos.
Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice.
Satul aparţine administrativ de oraşul Cehu Silvaniei, în maghiară Szilágycseh, în germană Bömischdorf.

În anul 1720, din cei 171 de locuitori, 45 erau maghiari şi 126 români.

În anul 1890, din cei 557 de locuitori, 2 erau maghiari, 6 evrei vorbitori de idiş, 549 români. 549 erau greco-catolici, 2 reformaţi şi 6 mozaici.

Studii regionale

Cristache-Panait, Ioana (1971). „Bisericile de lemn din Sălaj”. Buletinul Monumentelor Istorice 1971 (1): 31-40.
Ghergariu, Leontin (1973). „Meșterii construcțiilor monumentale de lemn din Sălaj”. AMET 1971-73: 255-273, Cluj.
Godea, Ioan (1996). Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei). București: Editura Meridiane. ISBN 973-33-0315-1

Stejărișu, mai demult Proștea


image

Stejărișu, mai demult Proștea, în dialectul săsesc Priusterf, Pristref, în germană Probstdorf, în trad. “Satul Prepozitului”, în maghiară Prépostfalva, august 2012…

În ierarhia Bisericii catolice, prepozit înseamnă cleric de rang înalt, care îndeplinește o funcție administrativă importantă. – Din lat. praepositus „cap”, „șef”.

sursa foto,
http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?t=1800277&page=2

În 12 iunie 1814 s-a născut scriitorul ardelean Kemény Zsigmond, în localitatea Vințu de Jos


image

image

image

image

În 12 iunie 1814 s-a născut scriitorul ardelean Kemény Zsigmond, în localitatea Vințu de Jos/Alvinc/Unter-Wintz, Marele Principat al Transilvaniei/Erdélyi Nagyfejedelemség/Großfürstentum Siebenbürgen.

A făcut parte dintr-o distinsă familie nobiliară transilvăneană. Din nefericire pentru personajul nostru, strămoșii săi i-au lăsat prea puțin din marile averi acumulate anterior..

În anul 1841, împreună cu Kovács Lajos, a editat ziarul Erdélyi Híradó. A fost un susținător fervent al ideilor contelui Széchenyi István.

În anul 1848 a fost ales membru al Dietei Revluționare maghiare, fiind un înfocat partizan al unei Ungarii independente de Imperiul Austriac.

După un scurt exil a fost amnistiat și s-a reîntors în Ungaria. În anul 1857 a scris cel mai cunoscut roman al său, Özvegy és leánya, adică Văduva și fiica sa.

A devenit treptat adeptul reconcilierii cu Austria, propunând realizarea unui compromis cu monarhia de la Viena. A și scris două pamflete în acest sens, Forradalom után – După Revoluție și  Még egy szó a forradalom után – Un singur cuvânt în plus după Revoluție.

După 1867, s-a retras în Transilvania sa natală, într-un fel de autorecluziune.

A murit în 1875 în satul Cămărașu/Pusztakamarás/Kammerdorf, din județul Cluj, unde avea o frumoasă curie, azi într-o stare jalnică, vezi foto…

Viziunile lui politice, mai degrabă contradictorii, nu trebuie să-i umbrească valoarea sa ca și scriitor. Cel mai bun roman al său este considerat A rajongók- Fanaticii.

Ar merita să fie tradus în limba română…

Umatilla girl. 1910. Photo by Edward S. Curtis. Source – Library of Congress.


image

Umatilla girl. 1910. Photo by Edward S. Curtis. Source – Library of Congress.

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941.


image

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941.

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941.

image

image

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941.
Un pios omagiu adus victimelor nevinovate ale bolşevismului sovietic…
50% dintre deportaţi au murit pe drum…

“La 12 iunie 2015 se împlinesc 74 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei, când peste 25.000 de persoane, considerate o amenințare la adresa URSS, au fost trimise în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, precum Siberia sau Kazahstan…

…Deportările, care au vizat în special populația intelectuală, au avut rolul de a distruge coloana vertebrală a poporului, ca mai apoi să-i determine pe cei rămași acasă să accepte mai ușor colectivizarea și exproprierea de bunuri, a amintit și istoricul Ion Varta. Datele oficiale arată că aproximativ 70.000 de români basarabeni au fost strămutați cu forța în Siberia și în nordul Kazahstanului, în cele trei valuri de deportări, dar,…această cifră ar fi cu mult mai mare…

…Datele oficiale arată că peste 25.000 de persoane au fost deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie, acesta fiind doar primul val de deportări din perioada sovietică. Au urmat alte două valuri, în 1949 și 1951, în urma cărora au avut de suferit alte peste 40.000 de persoane”.

În Moldova, 13 iunie este Ziua Eroilor, zi de comemorare a deportaţilor din Basarabia.

articol complet, plus un documentar de 50 de minute…
http://www.activenews.ro/video/Noaptea-Neagra-74-de-ani-de-la-primul-val-al-deportarilor-staliniste-din-Basarabia-si-nordul-Bucovinei-116527

Destiny is nothing without action


Destiny is nothing without action

Jimbolia, este un oraș în regiunea Banat


image

image

image

Jimbolia, în germană Hatzfeld, în maghiară Zsombolya, în sârbo-croată Žombolj/Жомбољ, în bulgara bănățeană Džimbolj, este un oraș în regiunea Banat/Bánság/Банат.

Prima atestare documentară a fost sub numele de Chumbul, în documentele ce  cuprind dijmele papale din anul 1333.
A fost colonizată în 1766 cu populație germană și redenumită Hatzfeld.
Din 1924 aparține de România sub numele de Jimbolia.

În anul 1887, localitatea avea ziar în limba germană, Die Hatzfelder Zeitung, care a apărut până în 1941…

Aici a murit Ștefan Jäger (germană Stefan Jäger, maghiară Jáger István, n. 31 mai 1877, Cenei/Ченеј/Čenej/Tschene/Csene – d. 16 martie 1962, Jimbolia), un pictor român de etnie germană, din Banat, supranumit și “pictorul șvab”, cunoscut pentru picturile sale care descriu istoria, viața, tradițiile și obiceiurile șvabilor bănățeni.

Cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii din Statul Liber Bavaria, Germania, a fost construit Muzeul Stefan Jäger. Deschiderea oficială a muzeului în noua construcție a avut loc la data de 4 aprilie 1996.
Că doar nu era să primească sprijin de la Ministerul Culturii din România…

În anul 1900, localitatea avea 10.152 de locuitori, din care 52 români, 8.395 şvabi bănăţeni, 1.532 maghiari, 96 sârbi, 8 slovaci, 52 diverşi, majoritatea ţigani şi bulgari bănăţeni.

În 1930, aveam 10.873 de locuitori, din care 660 români, 7.640 şvabi bănăţeni, 2.097 maghiari, 213 ţigani, 141 sârbi, 26 slovaci şi 17 bulgari bănăţeni.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Jimbolia se ridică la 10.808. Majoritatea locuitorilor sunt români, cca 75%, maghiari cca 12-13%, ţigani 7-8% şi şvabi bănăţeni cca 3%.